O nimfă modernă

-Tu eşti fata la doamna Daniela?
Mă întrebă fără niciun fel de rezervă don’şoara pe care în urmă cu două zeci de secunde o surprinsem dincolo de trecerea de pietoni, ghemuită deasupra unghiei piciorului drept aflat într-un costisitor sabot alb, aşa adâncita în enigmatica ei preocupare încat îmi părea o nimfă grecească în tabloul plecăciunii sacre la picioarele sărmanului Orfeu. În orice caz, revenind la profunda sa interogaţie trebuie să menţionez faptul că pentru moment ignoranta mea fiinţă nu reuşea să găsească o cale de reacţiune, deşi reuşi să identifice misterioasa personajă. Era o tânără în a cărei întâmpinare fusesei trimisă, dat fiind faptul că draga mea bunică găsi în aceasta o eroină pasibilă de bonă pentru cele două ghemotoace apocaliptice , ai mei frăţiori, cu care de aproximativ cinci ani îmi duc veacul. După cum spuneam, nu ştiam ce şi cum să raspund, la ce persoană să îi vorbesc, lovită de profundul paradox aflat între tonul său autoritar de şaptisprezeciană şi faptul că pe maikămea nu o chema Daniela ci...Doruţa, când , deodată , nevrednicii mei globi oculari căzură nedemn pe cureaua ei cu straluci si cu... D&G. Fatalul detaliu îmi limpezi tulburatele gânduri, şi, cuprinsă de remuşcare şi căinţă, mă smerii în sinea mea şi răspunsem încet:
-Da, eu sunt. Urmaţi-mă...
Ne îndreptam deci către caminu-mi modest în lăuntrul căruia Înălţimea sa D&G-istă urma să decidă daca va accepta sau nu să devină blândă îndrumătoare a albinuţelor opt cesuri din zi. Recunosc că nu mă aşteptam la o asemenea prestaţie, mai ales că maica mea îmi povesti despre o sărăcuţă individă ce ar fi fericită să îşi găseasca de lucru. Dar iată că individa nu era nicidecum o sărăcuţă, şi astfel păcătuii cu neştiinţă sfidând bustul de aur greu, masiv, al unei astfel de făpturi. Tot drumul m-a măcinat un lucru: să îndrăznesc sau nu să îi marturisesc că pe mama nu o chema totuşi Daniela?! În orice caz Dumnezeu îmi lumină necuviincioasa menatlitate şi nu-mi deschisem îndrăcita gură în emanearea unui asemenea enunţ, mai ales că lângă dumneaei personaja se afla desigur şi sursa, adică maică-sa.
Bătu-i la uşă de mai multe ori în pofida situaţiei cinice în care Universul mă aruncă fără niciun pic de milă. În sfârşit cele două pătrunseră înăuntru, şi, după formaltăţile de răcoare, ludicele lor posterioare cunocuseră muşamaua transirată a unei canapele modeste. Fireşte că albinuţelor nu le scăpase noua apariţie: dacă Andrei se retrase lângă mamă într-o promiţătoare defensivă, Ştefan se urcă fără nicio jenă pe canapea, lângă respectabila don’şoara şi începu să practice diverse sărituri şi elanuri timp în care forţa elasticităţii canapelei provoca elegante salturi coamei creţe şi pieptului posibilei bone. Zău că mi-ar fi plăcut să urmăresc deliciosul spectacol al renunţării, însă privirea adâncă în semnificaţii pe care mi-o aruncă draga de mama nu avu nevoie de alte explicaţii. În treispezece secunde eram cu albinuţele la calculator, încercând sa le reţin prin sonoritatea firescului joc: Invazia Puilor. Filozofia jocului e simplă, pui falangele pe mouse şi împuşti pui.