*

Prolog:

In următoarele istorisiri, cititorul va face cunoştinţă cu o lume nouă, un imperiu mândru şi patetic, în care zac ascunse de sute de ani misterioase "valori" ale românului, valori pe care răposata mea strabunică le numea simplu şi înţelept: "porniri". Mă simt îndatorată astfel în faţa ascultătorului neinstruit cu o scurtă iniţiere : pe vremea unora acum tomnateci, începuse a-şi arăta colţii o anumită sectă, cea a "şmecherilor" (fireşte, este un oximoron) , care de-alungul timpului şi-au metamorfozat gloriosul nume în : "fiţoşi", "trendy", mai nou "fashion". Această categorie se împarte în indivizi de sex masculin dar nu în ultimul rând indivizi cu pizdă, care se pot găsi sub sugestiva denumirte de "pitzy" , ori "pussy" (nu ne permitem a da traducerea).
Vom trece totuşi la denumirea lor generală : "cocalari", iar pentru o circulaţie internaţională a cuvântului, puteţi folosi expresia "coclări" sau "caclări", după cum alţi cercetători ai fenomenului au conchis. Acest cult, cocalarii, au în mod firesc vaste ramificaţii. Sorgintea lor se află în hoardele manelistice care mai dăinuie pană astăzi, însă denumirea la "ab ovo" se trage din sfera elementelor de jargon, unde "vanjeorul" (conducatorul camionului cu fecale) asimilase denumirea de "cocalar". Insigna este cu atât mai potrivită cu cât... metaforic vorbind, ei, "coalarii", sunt cei care transportă camionul cu fecale al Romaniei, care aprovizionează camionul cu fecale al Romaniei, care se hrănesc din camionul cu fecale al Romaniei, în sfârşit, cei care au grijă ca atmosfera carpato-danumbiano-pontică să fie împânzită de dulcea aromă a … camionului cu fecale al Romaniei. După cum am spus, "cocalarii" sunt totuşi o sectă vastă, aidoma constituţiei mătrăgunei. Ei se pot observa atât în hoardele manelitice cât şi în triburile ,,emo'' , însă cum unde nu gândeşti acolo îi aflii, unii din ei există sub acoperire şi în găştile de aşa zişi "rockeri" etc.
Nu mă voi pronunţa în ceea ce priveşte însuşirile lor "spirituale", las cititorul să mediteze la concluzie. În orice caz, lecturile de mai jos sunt o zugrăvire a cocalarilor în general, a maneliştilor în particular.

Cu cinciu'...

Stam în autobuz, participând la o grandioasa călătorie spre Obcini ( cocalar’s center), când... mijlocul de transport pare a se opri pentru o clipă de meditaţie în faţa Metro-ului… Iar această clipă de meditaţie dură, dură si durea prelungindu-se, până când nervii intrinseci au biruit până şi al meu complex social; astfel, străpunsă de puternice tensiuni către violenţă şi de cotul inginerului agronom ce se balansa fără grijă pe umărul meu, mi-am întors capul către controloarea de bilete şi mă exprim-ai didactic :
-Nu vă supăraţi… da’ .. pentru ce?!
Ea mă privi ciudat, moment în care conştientizasem faptul că m-am adresat ei, muierii, şi nu soartei… În concluzie, rectific întrebarea:
-Pentru ce stăm atâta aici?
-Pentru că aşteptăm un grup de muncitori de la Metro, de aia stăm…
Simultan, tot nordul autobuzului conştientiză faptul că au şi ei dreptul la o cursă normală , cu orpiri în limita bunului simţ. Înconjurată de această "sculare" a conştiinţei naţionale, continui:
-Dar… totuşi cu ce drept opriţi autobuzul timp de jumătate de oră, când acesta nu este o cursă specială, cand mai sunt trei zeci de oameni care şi-au imaginat că ajung acasă într-un timp firesc?! Totuşi… este transport în comun!
-Transport în comun, ai? Replică suspicios şi cu zâmbet demiurga numărul XX, taxatoare de bilete în felul ei artistic. A fost, e drept, un moment difuz: "cum Dumnmezeu… adică tocmai dânsa , care vorba aia .. e omu cu bilete… dânsa, nu ştie că acesta e transport în comun!?". În orice caz, pentru ca tabloul să fie complet, glasu-I demiurgic continua către şoferul pe care il suspectam ca fiind din acelaşi altoi de suferinţă:
-Auzi Costele… cică asta e transport în comun! Şi replica se termină într-un rânjet bivalent.
Plângeţi!

Despre existenţă şi galop.

Nici nu ajung bine acasă că am percepţia fugitivă a unui grup uman, ce se deplasa cu o rapiditate ieşită din comunul sucevenesc, săltând, grăbind… galopând. Scalpul acoperit de materie moartă vopsită în galben, compleurile albe şi celebrele imprimeuri chinezeşti mă facură să identific respectiva hoardă cu dragul curent despre care v-am vorbit. Dar nu, să nu mă credeţi superficială… nu am ajuns la această concluzie numai după haine, înseşi privirile lor au ceva deosebit, o individualitate aparte. Să incercam însă a nu ne afunda în amănuntul nesemnificativ şi să privim, să îmbrăţişăm chintesenţa. Revenind deci… cocalarii (căci acum i-am identificat), se grăbeau, galopau. La un momnt dat, un cap blond mai lucid decât ceilalţi, ,, ăl' mai deştept” pare-mi-se, se opri iar pe faţă i se întipărise crâncena frământare, astfel încât întreaga mutră se schimonosi parcă într-un semn al întreării. Dar ce vorbesc… Feţele lor nu se schimonosesc niciodată, ci, în punctual proxim al meditaţiei, tind către o înclinare a bărbiei şi buzei de jos înainte, paralel cu sugerea sprâncenelor în procesul de încruntare, de ţi se pare că deodată tot ghemul cerebral li s-ar fi coborât în fălci. Ei bine, într-un moment de asemenea revelaţie, lucidul cocalar se opreşte din galopat, îşi opreşte şi gaşca din galopat ( căci unitatea îi caracterizează), şi întreabă :
-Da’ noi unde mergem?
...
Întrebarea sună în vanul în care se şi pierdu, iar cei cinci îşi continuară activismul sistemului locomotor. Este ca în gestalism : luaţi în parte, atitudinea lor pare insignifiantă, nederanjantă; însă împreună se contopesc într-o entitate inestimabil grotească… Dar ce vorbesc spurcatele-mi buze! Eu ştiu că de fapt prin respectiva întrebare lucidul se referi la scopul întregului Univers, unde şi de ce se indreaptă toate, şi nu la o particularite! Ori alimentandu-mă cu această interpretare şi ignorând-o violent pe cealaltă, mai trăiesc o zi !

O nimfă modernă

-Tu eşti fata la doamna Daniela?
Mă întrebă fără niciun fel de rezervă don’şoara pe care în urmă cu două zeci de secunde o surprinsem dincolo de trecerea de pietoni, ghemuită deasupra unghiei piciorului drept aflat într-un costisitor sabot alb, aşa adâncita în enigmatica ei preocupare încat îmi părea o nimfă grecească în tabloul plecăciunii sacre la picioarele sărmanului Orfeu. În orice caz, revenind la profunda sa interogaţie trebuie să menţionez faptul că pentru moment ignoranta mea fiinţă nu reuşea să găsească o cale de reacţiune, deşi reuşi să identifice misterioasa personajă. Era o tânără în a cărei întâmpinare fusesei trimisă, dat fiind faptul că draga mea bunică găsi în aceasta o eroină pasibilă de bonă pentru cele două ghemotoace apocaliptice , ai mei frăţiori, cu care de aproximativ cinci ani îmi duc veacul. După cum spuneam, nu ştiam ce şi cum să raspund, la ce persoană să îi vorbesc, lovită de profundul paradox aflat între tonul său autoritar de şaptisprezeciană şi faptul că pe maikămea nu o chema Daniela ci...Doruţa, când , deodată , nevrednicii mei globi oculari căzură nedemn pe cureaua ei cu straluci si cu... D&G. Fatalul detaliu îmi limpezi tulburatele gânduri, şi, cuprinsă de remuşcare şi căinţă, mă smerii în sinea mea şi răspunsem încet:
-Da, eu sunt. Urmaţi-mă...
Ne îndreptam deci către caminu-mi modest în lăuntrul căruia Înălţimea sa D&G-istă urma să decidă daca va accepta sau nu să devină blândă îndrumătoare a albinuţelor opt cesuri din zi. Recunosc că nu mă aşteptam la o asemenea prestaţie, mai ales că maica mea îmi povesti despre o sărăcuţă individă ce ar fi fericită să îşi găseasca de lucru. Dar iată că individa nu era nicidecum o sărăcuţă, şi astfel păcătuii cu neştiinţă sfidând bustul de aur greu, masiv, al unei astfel de făpturi. Tot drumul m-a măcinat un lucru: să îndrăznesc sau nu să îi marturisesc că pe mama nu o chema totuşi Daniela?! În orice caz Dumnezeu îmi lumină necuviincioasa menatlitate şi nu-mi deschisem îndrăcita gură în emanearea unui asemenea enunţ, mai ales că lângă dumneaei personaja se afla desigur şi sursa, adică maică-sa.
Bătu-i la uşă de mai multe ori în pofida situaţiei cinice în care Universul mă aruncă fără niciun pic de milă. În sfârşit cele două pătrunseră înăuntru, şi, după formaltăţile de răcoare, ludicele lor posterioare cunocuseră muşamaua transirată a unei canapele modeste. Fireşte că albinuţelor nu le scăpase noua apariţie: dacă Andrei se retrase lângă mamă într-o promiţătoare defensivă, Ştefan se urcă fără nicio jenă pe canapea, lângă respectabila don’şoara şi începu să practice diverse sărituri şi elanuri timp în care forţa elasticităţii canapelei provoca elegante salturi coamei creţe şi pieptului posibilei bone. Zău că mi-ar fi plăcut să urmăresc deliciosul spectacol al renunţării, însă privirea adâncă în semnificaţii pe care mi-o aruncă draga de mama nu avu nevoie de alte explicaţii. În treispezece secunde eram cu albinuţele la calculator, încercând sa le reţin prin sonoritatea firescului joc: Invazia Puilor. Filozofia jocului e simplă, pui falangele pe mouse şi împuşti pui.

Curentul pseudo-muzicii în Romania...

Stau... pe o canapea din piele roşie, dat fiind că dragii mei colegi au avut superba inspiraţie de a ieşi la discoteca din M., în loc să stăm noi liniştiţi la cabană şi să bem. Pe masă -sticle, multe sticle, de parcă ele împreună cu gunoiul salivar ar vrea să sugereze profanitatea omului.
Sunt manele. Oamenii urlă scuturându-şi carnea de pe ei... Parcă ar fi un film de prost gust, subtil sugerat. În faţa mea... exemplarul tipic al subculturii rurale, îşi etaleaza instinctele primare care îmi dau de înţeles faptul că teoria darwiniana se dezvoltă şi în sens invers. Însa acest individ, este întrecut oricum în ,,d-ale snobismului" de către ai noştrii manelo-orăşeni. Momentan... un cântec din care nu reţin, nu vreu şi nu pot să reţin, mai mult decât sugestiva expresie a acestei clase: "să moară măicuţa mea". Exemplarul este îmbrăcat într-o tipicitate obscena: are căciula suburbio-bazaristică, geacă de piele ucraineana (în care sunt sigură că i-ar sta mai bine la biserică) , şi să nu ignoram detaliul principal: blugii 50centiano-guţeşti. Chipul lui nu sugerează mai mult decât o prostie tipică, cum numai în spaţiul carpato-danumbiano-pontic ţi-e dat să admiri ca un "light motiv" (!). Conform punctului de vedere socialo-îndoctrinar, specimenul este categorisit pe o treaptă de necoborât. Chiar şi în mintea celorlalţi manelişti, el este dezagreabil, pentru că nu are bani, pentru că are un cur muncit în grajdurile tătânesului beţiv, în sfârşit... pentru că nu e cool. Pare că ,,pussy"le din scenă, ce-şi scutură slăninile în parfum de Avon, nu ştiu că atât teoretic cât şi practic, s-ar putea compara cu cel descris mai sus într-o atmosferă de irefutabilă egalitate. Nu ştiu de ce, dar ceva acolo mă doare... e un fel de iubire pentru întreaga Romanie grajdiară nenorocită siritual de viermii emişi din orificiile bucale ale lui Guţă, lui Peşte, sau alte artropode şi cotchii de aur, de argint, în fine. Dansează singur şi extaziat, aidoma cimpanzeului lui Kohler la vederea ciorchinelui de banane. Îşi duce mâinile cu degetele apropiate la nivelul cavităţii bucale, apoi, scuturandu-şi cutia craniană simultan cu micul organ genital , el îşi coboară membrele într-o dureroasă şi jalnică expresivitate. Şi totuşi... mi-e milă de el şi mi-i drag, mi-i drag că se simte bine în propriul jeg mentalo-trupesc, ca-l doare-n micul penis de faptul că mai există şi alţi homo valens prin jur. Îşi duce una din membre la locul unde, crede el, se află inima (partea dreaptă, langă faringe) , gesticulând orgasmic în spatele Cătălinei. Deodată, frământat în alter ego de zbuciumul afirmării inimo-dosnice, se caţără între alte don'şoare care testează extaziate de principiile fizicii forţa de frecare dintre corp şi stâlpi, între stâlpi, în fine. De aici individul nu se mai face văzut în aria vizualo-perceptivă.
Manelotek-sesion s-a finit o dată cu el, aşa că nu voi caracteriza un peisaj din imaginaţie. Veridic este faprtul că numai în contact direct şi nemijlocit cu sursa, spectaculoasa lor exorcizare devine un neasemuit izvor de inspiraţie panoramică.