Despre existenţă şi galop.

Nici nu ajung bine acasă că am percepţia fugitivă a unui grup uman, ce se deplasa cu o rapiditate ieşită din comunul sucevenesc, săltând, grăbind… galopând. Scalpul acoperit de materie moartă vopsită în galben, compleurile albe şi celebrele imprimeuri chinezeşti mă facură să identific respectiva hoardă cu dragul curent despre care v-am vorbit. Dar nu, să nu mă credeţi superficială… nu am ajuns la această concluzie numai după haine, înseşi privirile lor au ceva deosebit, o individualitate aparte. Să incercam însă a nu ne afunda în amănuntul nesemnificativ şi să privim, să îmbrăţişăm chintesenţa. Revenind deci… cocalarii (căci acum i-am identificat), se grăbeau, galopau. La un momnt dat, un cap blond mai lucid decât ceilalţi, ,, ăl' mai deştept” pare-mi-se, se opri iar pe faţă i se întipărise crâncena frământare, astfel încât întreaga mutră se schimonosi parcă într-un semn al întreării. Dar ce vorbesc… Feţele lor nu se schimonosesc niciodată, ci, în punctual proxim al meditaţiei, tind către o înclinare a bărbiei şi buzei de jos înainte, paralel cu sugerea sprâncenelor în procesul de încruntare, de ţi se pare că deodată tot ghemul cerebral li s-ar fi coborât în fălci. Ei bine, într-un moment de asemenea revelaţie, lucidul cocalar se opreşte din galopat, îşi opreşte şi gaşca din galopat ( căci unitatea îi caracterizează), şi întreabă :
-Da’ noi unde mergem?
...
Întrebarea sună în vanul în care se şi pierdu, iar cei cinci îşi continuară activismul sistemului locomotor. Este ca în gestalism : luaţi în parte, atitudinea lor pare insignifiantă, nederanjantă; însă împreună se contopesc într-o entitate inestimabil grotească… Dar ce vorbesc spurcatele-mi buze! Eu ştiu că de fapt prin respectiva întrebare lucidul se referi la scopul întregului Univers, unde şi de ce se indreaptă toate, şi nu la o particularite! Ori alimentandu-mă cu această interpretare şi ignorând-o violent pe cealaltă, mai trăiesc o zi !