Curentul pseudo-muzicii în Romania...

Stau... pe o canapea din piele roşie, dat fiind că dragii mei colegi au avut superba inspiraţie de a ieşi la discoteca din M., în loc să stăm noi liniştiţi la cabană şi să bem. Pe masă -sticle, multe sticle, de parcă ele împreună cu gunoiul salivar ar vrea să sugereze profanitatea omului.
Sunt manele. Oamenii urlă scuturându-şi carnea de pe ei... Parcă ar fi un film de prost gust, subtil sugerat. În faţa mea... exemplarul tipic al subculturii rurale, îşi etaleaza instinctele primare care îmi dau de înţeles faptul că teoria darwiniana se dezvoltă şi în sens invers. Însa acest individ, este întrecut oricum în ,,d-ale snobismului" de către ai noştrii manelo-orăşeni. Momentan... un cântec din care nu reţin, nu vreu şi nu pot să reţin, mai mult decât sugestiva expresie a acestei clase: "să moară măicuţa mea". Exemplarul este îmbrăcat într-o tipicitate obscena: are căciula suburbio-bazaristică, geacă de piele ucraineana (în care sunt sigură că i-ar sta mai bine la biserică) , şi să nu ignoram detaliul principal: blugii 50centiano-guţeşti. Chipul lui nu sugerează mai mult decât o prostie tipică, cum numai în spaţiul carpato-danumbiano-pontic ţi-e dat să admiri ca un "light motiv" (!). Conform punctului de vedere socialo-îndoctrinar, specimenul este categorisit pe o treaptă de necoborât. Chiar şi în mintea celorlalţi manelişti, el este dezagreabil, pentru că nu are bani, pentru că are un cur muncit în grajdurile tătânesului beţiv, în sfârşit... pentru că nu e cool. Pare că ,,pussy"le din scenă, ce-şi scutură slăninile în parfum de Avon, nu ştiu că atât teoretic cât şi practic, s-ar putea compara cu cel descris mai sus într-o atmosferă de irefutabilă egalitate. Nu ştiu de ce, dar ceva acolo mă doare... e un fel de iubire pentru întreaga Romanie grajdiară nenorocită siritual de viermii emişi din orificiile bucale ale lui Guţă, lui Peşte, sau alte artropode şi cotchii de aur, de argint, în fine. Dansează singur şi extaziat, aidoma cimpanzeului lui Kohler la vederea ciorchinelui de banane. Îşi duce mâinile cu degetele apropiate la nivelul cavităţii bucale, apoi, scuturandu-şi cutia craniană simultan cu micul organ genital , el îşi coboară membrele într-o dureroasă şi jalnică expresivitate. Şi totuşi... mi-e milă de el şi mi-i drag, mi-i drag că se simte bine în propriul jeg mentalo-trupesc, ca-l doare-n micul penis de faptul că mai există şi alţi homo valens prin jur. Îşi duce una din membre la locul unde, crede el, se află inima (partea dreaptă, langă faringe) , gesticulând orgasmic în spatele Cătălinei. Deodată, frământat în alter ego de zbuciumul afirmării inimo-dosnice, se caţără între alte don'şoare care testează extaziate de principiile fizicii forţa de frecare dintre corp şi stâlpi, între stâlpi, în fine. De aici individul nu se mai face văzut în aria vizualo-perceptivă.
Manelotek-sesion s-a finit o dată cu el, aşa că nu voi caracteriza un peisaj din imaginaţie. Veridic este faprtul că numai în contact direct şi nemijlocit cu sursa, spectaculoasa lor exorcizare devine un neasemuit izvor de inspiraţie panoramică.